Ce este o dogmă? Dogma este o învățătură sau teză fundamentală a unei religii, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. Prin dogmă se înțelege de asemenea o teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă, acceptată necritic și aplicată rigid. Ce este o doctrină? O doctrină reprezintă totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc. sau ansamblul principiilor dintr-o ramură a cunoașterii. Ambele definiții sunt preluate din Dex.

Dogmele și doctrinele creștine reprezintă ceea ce cred oamenii despre Dumnezeu dar ele nu echivalează nici pe departe cu ceea ce este El. Într-o viziune apofantică Dumnezeu este cu totul diferit de ceea ce ne spun dogmele și doctrinele creștine, deoarece ele ne arată mai degrabă ce nu este El, nu ce este. Apofatism înseamnă modalitate teologică de abordare a transcendenței divine constând în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este, Dumnezeu rămânând necunoscut în ființa lui. (dex) Cunoaștem foarte puțin despre Dumnezeu și de aceea nimeni nu poate să își aroge monopolul cunoașterii Lui. Cât de mult sau cât de puțin cunoaștem despre Realitatea pe care o numim Dumnezeu? Cam tot atât de puțin cât cunoaștem despre întreaga realitate, sau poate și mai puțin, având în vedere că Dumnezeu nu este o Realitate ușor accesibilă simțurilor. Atunci de unde vine aroganța Bisericilor instituționale care pretind că dispun de cunoașterea esenței lui Dumnezeu? Din simplă ignoranță. 

A cunoaște ce spun oamenii despre Dumnezeu nu înseamnă a îl cunoaște pe El în mod personal. Nu trebuie făcută confuzia între cele două forme de cunoaștere deoarece viața veșnică înseamnă să îl cunoaștem personal pe Dumnezeu nu doar să știm ce spun oamenii despre El, în forma dogmelor și doctrinelor religioase. Cunoașterea dogmelor și doctrinelor creștine reprezintă o cunoaștere din auzite a lui Dumnezeu, nu una care este bazată pe experiența personală a celor credincioși. Dumnezeu poate fi cunoscut numai atât de mult cât se face El cunoscut oamenilor prin revelație, dar această revelație nu reprezintă monopolul unor instituții bisericești. Dumnezeu se revelează celor credincioși și celor credincioase în mod individual și nu se adresează numai reprezentanților unor organizații religioase. Cu alte cuvinte, revelația lui Dumnezeu nu se adresează în mod special Bisericilor instituționale ci se prezintă unor oameni credincioși sau chiar tuturor oamenilor credincioși fie că aceștia și acestea sunt sau nu înregistrate de acele organizații religioase. 

Dogmele și doctrinele creștine se bazează pe morala învechită a V.T. care era morala epocii sclavagiste. Biblia recunoaște și legitimează sclavia și acceptă războaiele de cucerire între diferite popoare, ca pe ceva obișnuit. Mai mult, Biblia ne spune despre Dumnezeu că, în V.T., a participat la războaiele de cucerire de partea poporului evreu. Este greu de crezut că Dumnezeu, care este o Realitate totală, luptă cu oamenii ținând partea altor oameni. Până la urmă, Evreii erau la fel de păcătoși ca toate celelalte popoare, de vreme ce aveau o Lege pe care o respectau doar de formă și de multe ori nici măcar nu o respectau. Putem să vedem de câte ori au fost pedepsiți, în istoria lor, de Dumnezeu, pentru nerespectarea Legii. Nu este Dumnezeu Tatăl tuturor oamenilor, Creatorul lor? Care tată își ajută un copil să distrugă un alt copil al său și, dacă există un astfel de tată, ce fel de tată este acela, este un tată bun sau unul rău? Există o uriașă contradicție între atributele lui Dumnezeu și imaginea Lui în V.T. Un Tată Atotputernic, Atotștiutor și Atotprezent nu poate să fie în același timp un Tată părtinitor cu oamenii, un Tată care iubește doar un popor sau un grup de credincioși dar urăște pe toți ceilalți oameni, pe care tot El i-a creat, și pe care îi va trimite în iad. Contradicția este între globalitatea și parțialitatea lui Dumnezeu deoarece El nu poate fi descris ca fiind global și parțial în același timp. 

Ocuparea, în vechime, a teritoriilor altor popoare de către Evrei li se pare astăzi Creștinilor ceva firesc, de la sine înțeles, dar nu era decât un abuz și o sfidare a unor norme și principii de drept internațional pe care oamenii, este adevărat, le-au definit mult mai târziu. Toate războaiele de ocupație, pe care le descrie V.T. nu sunt decât încălcări ale drepturilor omului și încălcări ale drepturilor popoarelor la autodeterminare, dar mulți Creștini le privesc ca pe un lucru admirabil, pentru că li se spune că ele au fost planificate de Dumnezeu. Oare de ce nu ne întrebăm dacă Biblia spune totdeauna adevărul despre Dumnezeu sau în ea se găsesc și exagerări umane? Oare chiar a pornit Dumnezeu războaie de cucerire în V.T., așa cum ne spune Biblia? Este greu de crezut și nu este bine ca o astfel de informație să fie crezută, deoarece dacă ar fi adevărată este foarte dificil să recunoaștem în ea pe Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea încât a dat pe singurul Său Fiu ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. (Ioan 3; 16)  

Aceasta ne arată că „superioritatea” moralei biblice, conținute de V.T., și mesajul superior al Bibliei sunt doar cuvinte lipsite de conținut. Această morală a devenit desuetă și oamenii s-au dovedit superiori moralei V.T. prin aceea că au abolit sclavia și pentru că, pe plan internațional, condamnă războaiele de cucerire.

Biblia ne spune că planul mântuirii noastre a fost făcut încă înainte de întemeierea lumii. Dacă este așa, atunci înseamnă că Dumnezeu a știut dinainte că Satana se va revolta împotriva Lui și că va atrage după el a treia parte din îngeri, altfel mântuirea noastră nu ar fi fost necesară. Cu toate că a știut acest lucru, Dumnezeu l-a creat totuși pe Satana. Mai mult, l-a creat în așa fel încât el să aibă niște calități neobișnuite cu care să se poată mândri. Dumnezeu l-a creat pe Satana în așa fel încât să fie sigur că acesta urma să se revolte și să cauzeze chinuri veșnice în iad pentru miliarde de oameni. Dacă Dumnezeu ne-a ales pe noi, încă înainte de întemeierea lumii, după cum spune Biblia, înseamnă că tot atunci a ales ca toți ceilalți oameni să ardă în iad deoarece a fost vorba de o dublă alegere. Oare Dumnezeu chiar a condamnat la chinuri veșnice, înainte de a crea, miliarde de oameni? Este greu de crezut și nu este bine să credem această doctrină, deoarece este o doctrină revoltătoare, conținută de epistola apostolului Pavel către Efeseni și care îl pune pe Dumnezeu într-o lumină extrem de nefavorabilă. În ce Dumnezeu credem? După Biblie, El este autorul atât al creației cât și al răului care se găsește în creație. Eu nu afirm că așa stau lucrurile ci consider că dogmele și doctrinele creștine, care sunt bazate pe Biblie, în marea lor majoritate, nu pot să fie altfel decât false, atunci când sunt raportate la un Dumnezeu generos și iubitor.

„4 În El, Dumnezeu ne-a* ales înainte** de întemeierea lumii, ca să fim† sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, 5 ne-a rânduit mai* dinainte să fim înfiaţi** prin Isus Hristos, dupㆠbuna plăcere a voii Sale, 6 spre lauda slavei harului Său, pe* care ni l-a dat în Preaiubitul Lui**.” (Efeseni 1; 4-6)

Cunoașterea umană a lui Dumnezeu este una parțială prin urmare o astfel de cunoaștere nu are dreptul să se constituie în norme obligatorii, într-o Lege, pe care trebuie să o respecte, fără să pună întrebări, cei credincioși și cele credincioase. Normarea credinței oamenilor, adică obligativitatea ca aceștia să creadă anumite lucruri pe care le-au decis de a lungul timpului Bisericile instituționale reprezintă un atentat la libertatea de conștiință a celor credincioși și celor credincioase și nu face decât să submineze valoare credințelor religioase. Trebuie făcută deosebirea între a crede în Dumnezeu și a crede tot felul de istorii despre El, acelea cu care ne asaltează Bisericile instituționale și care sunt concretizate în dogmele și doctrinele lor. Putem să credem în Dumnezeu fără să fim obligați să acceptăm toată mitologia biblică ca și cum ea s-ar referi la fapte reale. Dumnezeu se află mult deasupra Bibliei. Dumnezeu este o Realitate supraumană dar Biblia este o carte scrisă de oameni. Credința în Dumnezeu nu este condiționată de credința în Biblie, în Coran sau în alte scrieri religioase. O credință în Dumnezeu, care se bazează pe ceea ce a pus El în inima fiecărui om, este mult superioară oricărei credințe religioase dogmatice.

Toate dogmele creștine pot să fie supuse criticilor și toate admit obiecții. De asemenea, toate doctrinele creștine pot să fie și ele puse în discuție deoarece nu există nici un principiu care să fie infailibil în domeniul religios și dacă cineva crede că există un astfel de principiu, printre multitudinea de teze religioase, atunci trebuie să demonstreze infailibilitatea acestuia. Această afirmație corespunde tuturor credințelor religioase, dar mă refer în special la Creștinism căci acesta reprezintă obiectul de analiză principal al prezentului articol.  

Singura formă de cunoaștere a lui Dumnezeu este experiența personală cu El. În rest, există multe păreri în legătură cu multe aspecte ale Bibliei și aproape toate aceste păreri sunt formalizate în conținutul dogmelor și doctrinelor instituțiilor bisericești. Toate aceste dogme și doctrine reprezintă o cunoaștere incompletă a învățăturilor posibile despre Dumnezeu. Există și lucruri care nu sunt revelate în Biblie și care fac obiectul doar al unor revelații personale, care sunt sau nu făcute publice de către cei care le primesc. Mai mult, există lucruri pe care le conține Biblia și care sunt considerate pe nedrept revelații ale lui Dumnezeu și care pot să fie contrazise de convingerile personale ale celor credincioși și ale celor credincioase. Dogmele și doctrinele care sunt bazate pe miturile biblice nu pot să reflecte adevărul decât în măsura în care miturile fac acest lucru, adică deloc.  

Se poate constata în textele biblice ale N.T. o formă de anti-legalism, promovată în principal în scrierile apostolului Pavel, fie cele autentice, fie cele care îi sunt atribuite lui, și care sunt scrise sub pseudonim. Apostolul Pavel considera că Legea nu ne poate aduce mântuirea sufletelor și că există ceva deasupra Legii și anume harul de care depinde mântuirea noastră. De ce nu este Legea suficientă? Deoarece Legea vizează acțiunile sau inacțiunile umane dar nu poate să reglementeze sentimentele omenești. Dragostea nu poate să reprezinte o obligație legală dar ea reprezintă esența învățăturii creștine, prin urmare esența învățăturii creștine nu poate să fie Legea. Nu putem să iubim doar pentru că ne obligă Legea, dacă iubim o facem din motive mult mai profunde legate de conștiința umană. Nici o Lege din lume nu le cere oamenilor să își iubească semenii, ca pe ei înșiși ci le cere să respecte celelalte ființe umane, drepturile lor. Isus (Iisus) a făcut din cerința iubirii de Dumnezeu și de aproapele un principiu moral care sună ca o lege, dar care nu este o lege deoarece  nu poate să fie impusă în nici un fel, nici chiar de Dumnezeu. Iubirea ascultă de „legile inimii” nu de legi venite din afara omului. Pentru a respecta un astfel de principiu Dumnezeu schimbă mai întâi inima omului și apoi dragostea vine de la sine. Acesta este un motiv pentru care Legea era insuficientă. Legea nu poate schimba inima omului, dar inima unui om poate „face” din dragoste o Lege.

Când Isus (Iisus) a spus că cea mai mare poruncă este dragostea nu a făcut din aceasta o prescripție care se poate îndeplini doar formal, adică prin a face sau a nu face anumite lucruri și atât. Isus (Iisus) a explicat dragostea, atunci când a spus că nu este dragoste mai mare decât să își dea cineva viața pentru prietenii săi dar nu a făcut din aceasta o lege asemănătoare cu Legea din V.T. ci ne-a arătat până unde trebuie să meargă dragostea de aproapele. Isus (Iisus) a spus că ne dă o poruncă nouă, care însă poate să fie respectată numai dacă mai întâi Dumnezeu toarnă dragostea Lui în inimile noastre, prin Duhul Sfânt. (Ioan 13; 34; Romani 5; 5)

Aceia și acelea care au dragostea lui Dumnezeu, respectă Legea mai întâi în spiritul ei și acolo unde litera este conformă cu spiritul legii, respectă Legea și în litera ei. Ce ne spune aceasta despre dogmele și doctrinele creștine? Trebuie să ne ascultăm mai întâi conștiințele și inimile și numai după aceea putem să dialogăm cu oamenii din jurul nostru, bazați pe o fundație solidă. De asemenea, avem tot dreptul să respingem orice dogmă sau doctrină care este contrară cu convingerile noastre și care ne este impusă din exterior de reprezentanții organizațiilor religioase.

Atitudinea interioară a fiecărei ființe umane este determinată de conștiința fiecăruia și această determinare nu poate să fie ascultarea oarbă de vre-o lege ci este un angajament, bazat pe convingeri proprii. Legea este un îndrumător prețios pentru conduita noastră dar legea fundamentală a conduitei creștine este scrisă de Dumnezeu în inimile și conștiințele fiecărui credincios. (Ieremia 31; 33)

Morala lui Isus (Iisus) se adresează motivațiilor umane celor mai profunde și nu doar efectelor exterioare ale acțiunilor sau inacțiunilor omenești. Legea poate fi respectată din diferite motive, de exemplu de frică sau din interes, iar pentru societate ceea ce contează este respectarea ei și nu motivele care îi fac pe oameni să urmeze prevederile sale. Morala creștină merge dincolo de aspectele exterioare și analizează motivațiile care sunt considerate ca fiind determinante pentru destinul veșnic al unui om. Singura motivație acceptată în Creștinism, pentru orice acțiune sau inacțiune umană, este dragostea dezinteresată.

Legea din V.T. reglementa conduitele oamenilor, acceptând în spatele ei o formă de egoism pe care îl considera natural, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. „Legea” din N.T. este formată din dogmele și doctrinele Bisericilor instituționale care reglementează ceea ce trebuie să creadă oamenii. Legea din V.T. le spunea oamenilor ce trebuie să facă sau să nu facă dar „Legea” din N.T. ne impune ce trebuie să credem sau să nu credem despre Dumnezeu. Ambele forme de legalism sunt depășite și nu pot să mântuiască pe oameni. Credința în Dumnezeu înseamnă mult mai mult decât a respecta o lege fie ea a V.T., fie a N.T.

Toate criticile pe care scrierile apostolului Pavel le-a făcut la adresa legilor din V.T. sunt la fel de valabile și pentru dogmele și doctrinele din N.T., care ne forțează să credem anumite lucruri despre Dumnezeu, conform convenției la care au ajuns autoritățile Bisericii instituționale, în primele secole ale Creștinismului și nu în conformitate cu propriile noastre conștiințe. Dogmele și doctrinele obligatorii ale instituțiilor bisericești reprezintă legile N.T. și sunt la fel de ineficiente ca și Legea V.T.

Dogmele și doctrinele din vremea N.T., materializate în învățăturile Bisericilor instituționale, sunt doar un îndrumar către Dumnezeu dar atunci când devin obligatorii, acest îndrumar se transformă într-o armă la îndemâna unei autocrații spirituale care ne face prizonierii simbolurilor împiedicându-ne să accesăm realitatea pe care acestea încearcă să o simbolizeze. Instituțiile bisericești au devenit o lume care se hrănește din propriile ei simboluri, care însă nu mai exprimă profunzimea lumii spirituale. De vină sunt învățăturile fixe, imutabile care sunt considerate a fi păzitorii continuității de credință. Astfel de învățături sunt considerate indiscutabile pentru că reprezintă părerilor unor oameni care au trăit mai demult și care păreri, prin vechimea lor, și-au câștigat notorietatea și nu au cum să fie contrazise. Nu se poate argumenta cu părerile unor oameni care au trăit acum 1000 de ani, sau mai mult, chiar dacă acestea sunt greșite, deoarece Bisericile instituționale nu admit așa ceva.

Dacă un Conciliu al Bisericii a luat o hotărâre, aceasta rămâne valabilă pentru totdeauna, nu contează cât a evoluat lumea și, o dată cu ea, și cunoașterea omenirii despre univers și natură, de la acel Conciliu și până azi. Mai mult, reprezentanții Bisericilor instituționale neagă faptul că orice cunoaștere este evolutivă și prin aceasta neagă chiar și Biblia, care ne spune că în vremurile din urmă, cunoștința va crește. (Daniel 12; 4) Dacă gradul de cunoaștere va crește în vremurile din urmă, înseamnă că o parte din cunoștințele de la început trebuie să fie puse în discuție, în lumina noilor cunoștințe.

Dogmele și doctrinele bisericilor instituționale sunt pârghiile prin care funcționarii religioși controlează masele de credincioși și cu ajutorul lor religia organizată prosperă. Dacă nu te supui unor păreri pe care le consideri eronate ești eretic sau rebel. Punerea în discuție a unor norme sau doctrine ale Bisericilor instituționale echivalează cu un păcat și se sancționează cu excomunicarea. Discutarea, însă, a acestor dogme și doctrine este singurul principiu valabil după care se poate conduce Creștinul, deoarece această discuție poate să conducă pe cei credincioși și pe cele credincioase la formarea unor convingeri proprii. În urma punerii în discuție a dogmelor și doctrinelor creștine se poate observa care este punctul lor tare și punctul lor slab și cei credincioși și cele credincioase pot înainta în cunoașterea lui Dumnezeu. 

Bisericile instituționale nu dețin monopolul asupra cunoașterii lui Dumnezeu. Orice om cu o conștiință curată se poate apropia de El, fără să fie condiționat sau condiționată de acceptarea dogmelor sau doctrinelor unei Biserici instituționale sau a alteia. Până la urmă, a fi într-o legătură personală cu Dumnezeu înseamnă tocmai a avea propriile păreri despre El, opinii formate pe parcursul experienței directe cu El.

Atunci când dogmele și doctrinele Bisericilor instituționale devin obligatorii pentru membrii acelor instituții bisericești, ele se transformă într-un fel de legi, tocmai datorită faptului că cei credincioși și cele credincioase sunt obligate să le respecte, pentru a își păstra calitatea de participante la acele organizații religioase. Părerile oamenilor despre Dumnezeu se transformă în felul acesta în norme obligatorii pentru membrii denominațiunilor creștine și dobândesc aceleași caracteristici pe care le avea și Legea în V.T.

Ce reproșa apostolul Pavel Legii? Legea nu îi poate mântui pe oameni, adică nu este suficient să ținem niște reguli pentru a fi mântuiți. Nu pentru că legile lui Dumnezeu nu ar fi bune, ci pentru că ținerea lor exterioară nu este o mărturie suficientă despre schimbarea inimii omului. Poți să fi rău și totuși să ții legea, în aspectele sale exterioare dar nu în spiritul ei. Poți să nu crezi că legea este bună dar să o ți totuși pentru a fi respectat în societate. Legea presupune o literă și un spirit și sunt mulți cei care înțeleg litera și puțini care înțeleg spiritul. Legea este făcută pentru oameni, nu oamenii pentru Lege. (Marcu 2; 27)

Foarte mulți Creștini sunt legaliști și cred că dacă țin anumite tradiții sau reguli bisericești acest lucru la asigură mântuirea. Standardele lui Isus (Iisus) sunt deasupra Legii, se bazează pe lepădarea de sine, nu pe un legalism de suprafață. De fapt Isus (Iisus) a venit nu să strice Legea ci să împlinească Legea, dar împlinirea Legii înseamnă ridicarea deasupra standardelor ei. După Lege, Isus (Iisus) nu trebuia să își dea viața pentru oameni, a făcut un lucru ilegal deoarece a sacrificat sinele Său pentru salvarea oamenilor. Isus (Iisus) a sacrificat un om, pe Sine, pentru întreaga omenire și acest lucru nu era permis de Lege. Sacrificiul uman nu era acceptabil în ochii Legii de aceea ce a făcut Isus (Iisus) se ridică deasupra standardelor ei.

Legea presupune dreptate, dar Isus (Iisus) ne cere să fim nedrepți cu noi înșine să ne sacrificăm pe noi pentru binele semenilor noștri. Trebuie să ne iubim chiar și dușmanii și lucrul acesta poate prezenta un pericol mare și imediat pentru noi, deci trebuie să ne sacrificăm. Aceasta este esența crucii lui Hristos, care trebuie să fie și crucea noastră. A te lepăda de demnitatea ta umană înseamnă a îți face ție o nedreptate, căci după dreptate fiecare are dreptul la demnitatea sa și la autoapărare. A priva pe un om care primește o palmă de dreptul de a se apăra este o nedreptate la adresa celui lovit, căci fiecare om are dreptul la integritatea sa personală. Învățătura lui Isus (Iisus) înlocuiește dreptatea, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, cu sacrificiul de sine, care este o formă de nedreptate pentru victimă. Modul acesta de înțelegere este desigur scandalos dar acesta este scandalul crucii și este o cale pe care destul de puțini o aleg în viață. (1 Corinteni 1; 18)

Cel mai adesea Creștinismul este înțeles ca un loc unde se dă ajutoare pe gratis, ajutoare în sănătate și bunul mers al familiei. Nu aceasta este esența învățăturilor morale ale lui Isus (Iisus). Nivelul moralei lui Isus (Iisus) este amețitor de înalt și ne putem întreba dacă are vre-un sens să ajungem să ne comportăm conform cu acele principii. Aceasta este o întrebare la care nu pot răspunde dogmele și doctrinele bisericești ci doar conștiința fiecărui individ în parte.

De ce nu putem să fim mântuiți prin Lege? Unii oameni ar răspunde că nu putem să ținem toate poruncile ei și aceasta este cauza care explică de ce nu putem să fim mântuiți în acest fel. Avem nevoie de har, care să completeze neputința umană și acesta este un adevăr. Pe de altă parte, un alt motiv pentru care nu putem să fim mântuiți prin Lege este faptul că nu ne putem mântui singuri. Cu alte cuvinte, dacă eu am ținut o lege, atunci am dreptul legal de a fi mântuit. Dumnezeu nu ar putea decât să constate îndeplinirea criteriilor necesare pentru a fi mântuit, bazate pe lege, și nu ar putea să îmi refuze mântuirea. În acest caz, mântuirea s-ar datora eforturilor mele și nu bunăvoinței lui Dumnezeu. Altul ar fi și statul meu în Împărăția lui Dumnezeu, dacă mi-aș câștiga singur locul acolo. Ar însemna că într-un fel „mi-am cumpărat singur biletul de intrare” și am toate drepturile pe care le are fiecare participant, dacă desigur, sunt recunoscute astfel de drepturi în acel loc. Mântuirea mea nu ar mai atârna de Dumnezeu ci ar depinde doar de mine.

„16 Totuşi, fiindcă ştim* că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci** numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin† faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.” (Galateni 2; 16)

„21 Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă* neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2; 21)

„21 Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă* s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege. 22 Dar Scriptura a* închis totul** sub păcat, pentru ca† făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Hristos. (Galateni 3; 21-22)

„27 Unde este dar* pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei. 28 Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin* credinţă, fără faptele Legii.” (Romani 3; 27-28)

„5 Tot aşa*, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har. 6 Şi dacă* este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă.” (Romani 11; 5-6)

„8 Căci* prin har aţi fost mântuiţi, prin** credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul† lui Dumnezeu. 9 Nu* prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2; 8-9)

Legea V.T. a fost înlocuită cu dogmele și doctrinele Bisericilor instituționale. Oamenii sunt obligații să creadă anumite lucruri și li se spune că dacă cred acele învățături și le respectă vor fi mântuiți. Acesta a devenit legalismul N.T. care întunecă harul lui Hristos. Mântuirea nu se mai face prin har, adică prin alegerea lui Dumnezeu, ci prin respectarea anumitor norme stabilite de Bisericile instituționale, prin intermediul dogmelor și doctrinelor lor. Dacă alegerea este prin har nu mai este prin fapte, adică nu mai este prin respectul față de o dogmă sau o doctrină creștină. Harul nu poate să fie restricționat prin norme căci voința lui Dumnezeu nu poate fi transformată în reguli de către oameni. Alegerea lui Dumnezeu nu depinde de respectarea unor dogme și doctrine religioase ale unei Biserici instituționale sau ale alteia ci de voința Lui. Dacă alegerea lui Dumnezeu s-ar baza pe conformarea unei persoane cu dogmele și doctrinele Bisericilor instituționale atunci nici nu am ști cu care din aceste norme trebuie să se conformeze, deoarece dogmele și doctrinele Bisericilor instituționale se contrazic între ele.

        Dogmele și doctrinele Bisericilor instituționale nu pot fi altfel decât orientative. Ele nu pot să devină în nici un caz obligatorii. Fiind orientative, ele pot să ofere o perspectivă umană asupra Realității infinite, care este Dumnezeu, dar această viziune este parțială și insuficientă, din multe puncte de vedere, mai mult, ea poate chiar să îi deruteze pe cei credincioși și pe cele credincioase. Atunci când sunt obligatorii, dogmele și doctrinele creștine reprezintă cel mai sigur mod de a ucide spiritualitatea creștină.